foamea, de veghe, statuia

Foamea

Sunt unii oameni care n-au cunoscut niciodata in adevar gustul foamei, celei care scuipa flacari intr-un gatlej in care de zile nu si-a mai gasit drum nimic in afara apei care face sa te ia cu lesin si disperari, incercand in zadar sa pacaleasca stomacul ca are ce roade in afara propriilor pereti.
Exista o foame care te consuma pentru ca nu ai gasit nimic de consumat, iti paralizeaza vointa, face plamanul sa respire in sila si inima mai putin darza. Aceasta este foamea adevarata.
Omul zacea in pat aproape lesinat cu privirile ratacindu-i pe tavan. Facu totusi un efort sa se ridice sa mai inspecteze o data dulapurile din bucatarie. Niste scortisoara, piper, nimic consumabil in sine. Nici acum, ca si acum o jumatate de ora nu gasi nimic, dar el cerceta minutios fiecare colt cu asiduitatea zgarcitului care-si numara banii la infinit sperand intr-o mica minune: ca a gresit calculul, de zece, de o suta de ori.
Dur si necrutator a fost bunul Dumnezeu cand inainte orice alta pedeapsa a pus in om un stomac, se gandea racaind ultimele bobite de zahar intarit pe fundul unui borcan, o sa-si mai faca un ceai de tei, apoi, ca sa nu piarda nimic va manca si frunzele, florile acelui copac atat de parfumat primavara ca ti-ai planta unul in casa.
Ceaiul e bun, incalzeste stomacul, omul simti pentru cateva secunde o revigorare care pali repede. Strecură cu grija bucatile de tei, apoi incepu sa mestece sarguincios, gandind ca viata asta seamana inainte de toate cu o masina de tocat vise.Teiul e dulce, s-a transformat intr-o pasta. O sa-i ajunga pana diseara, iar noaptea o sa se roage pentru un somn fara vise.
Dimineata se trezi transpirat tot, simtindu-si corpul o haina intoarsa pe dos caci visase tot felul de manacaruri alese, mai exact din cele din care nu gustase niciodata dar isi inchipuise ca au o savoare anume.
Uneori pe timp de razboi se moare ca pe timp de pace, dupa cum moartea se tîră la crestetul omului netinand seama daca afara e primavara si mugurii dau in floare, daca norii varsa ploaie si pe el zboara pasari zgiriindu-l cu aripile in treacat.
Moartea nu tine cont ca omului nu i s-a urat inca cu viata, ca mai are de platit lemne, ca n-a apucat sa-si vada copii crescand sau nascandu-se. O sa mai zaca aici, pe campul sau intern de batalie, doua- trei zile sau cat i-o fi dat si lui pana cand moarte isi va aduce aminte ca in lumea asta exista un om exact ca el care-i poarta numele.
Nu mori dupa o foame de saptamani, dar el nu-si aducea aminte de vreo zi in care sa nu se fi luat cu ea la trante. Statea lungit, anormal de lungit pe cearsafurile naclaite cum par toate lucrurile in vecinatatea unui corp pe duca. Pentru ca asa sunt toate obiectele: detecteaza prezenta mortii, inainte de vreme, imbacsindu-se, ingalbenindu-se asemeni chipului descompus, agonizand pe perna. Toti care au vegheat la capul unui bolnav stiu asta.
Moartea trebuie ca este sora buna cu Foamea, apoi cu Timpul, Razboiul si Boala, si sora vitrega cu Firea omeneasca. Cand il va lua Moartea va fi in familie deci. Intre doua sunete prelungi de caine haituit ale stomacului, omul se intreba daca toti oamenii sufereau de foame ca si el, daca se nascusera cu defectul asta, daca si ei trebuiau sa manance.
Ii vazuse bine, oamenii, cum nu pareau a cunoaste incrancenarea aceea cand pleci la razboi impotriva stomacului tau decat atunci cand cina intarziind  10 minute racneau:       “ mai e mult, ca mor de foame!?”
Oamenii aceia nu vor muri de foame, si cum momentan  nu gasea nici un alt motiv mai bun pentru care cineva si-ar da duhul gandi ca poate oamenii aceia nu vor muri niciodata. Da, cu siguranta oamenii aceia nu sunt de aceasi rasa cu el. Dadu sa-si faca semnul crucii dar semnul crucii nu tinea de foame. Ar fi mancat o coaja de paine, un mar, si vai!, o bucatica de carne. Isi imagina ca face toate acestea.
Cand esti flamand, nicio vorba nu-ti aduce mangaiere, niciun umar intins pe care sa plangi infundat nu prea ajuta. Omul sta singur, fata in fata cu propria fiinta, cu propria neajutorare, cu sfarsitul.
Cum am ajuns aici, se intreba el cu o manie potolita? Drumul in viata seamana foarte mult cu dansul: tot asa poti gresi pasii. Te poti trezi intr-o zi ca nu se mai poate, ultimul cadril a inceput demult si nu-ti mai ramane acum decat sa topai. Stii ca esti penibil dar n-ai ce-i face! Inca un drum pana in bucatarie, omul se tine de pereti, in mintea lui fantome ratacite ii jura ca e suficient de puternic sa sustina peretii, acoperisul, cerul si tronul lui Dumnezeu cu toti ingerii sa nu cada. Are o constitutie firava omul, si o singura coloana vertebrala insa.
Cand esti flamand, trebuie sa te fortezi atat de tare incat lucruri considerate de oamenii cu un stomac satisfacut si fudul drept lasitati, cum ar fi furatul, cersitul sau cautatul in gunoaie, pentru omul lihnit inseamna bravura, orice efort un chin, orice miscare o desprindere dureroasa.Nu apuca insa sa sfarseasca pelegrinajul pana la cămară caci lesina chiar inainte de a-i atinge pragul. Se trezi cateva ore mai tarziu, cu o durere ascutita in tample, se tara inapoi in cearsafurile botite.
L-au gasit mort peste cateva zile, din om lipseau membre, organe, foamea il facuse sa se consume singur.
Tanarul isi coborî privirile din tavan de pe unde si le aruncase timid, caci n-ar fi fost in stare sa se destainuiasca astfel unei fiinte umane, poate nici macar unui animal priviindu-l in ochi, poate nici macar in fata unui tei. Cu o respiratie intretaiata, adauga mai mult ca pentru el: omul acela de care va povesteam sunt eu. Absenta dumneavoastra imi provoaca un mare gol in stomac. O moarte de foame e totusi mai putin nobila decat o moarte din dragoste, nu gasiti?
Nu trebuie sa va faceti griji doamna, zise el zambind trist, totul se va intampla in tacere, nimeni nu va va arunca vreun cuvant in obraz. N-o sa stie nimeni ca desi umblu pe strazi, eu demult am murit.
Se ridica tremurand, gata oricand sa se prabuseasca, capul ii vajaia puternic.
L-au mai vazut oameni, multi ani de-atunci incolo, trecand pe strada cu un pas domol si o fata care nu exprima nimic poate in afara unui chin imprecis pe care numai foamea il imprima chipurilor ca o stampila, ca o viza.Acum dragi prieteni, putem sa radem de omul acesta, insa nu-l vom invita la dineuri sa-i fortam intrarea in esofag cu mancaruri alese sau paine uscata pe plita, sa facem din acest om un obez, un vierme mare de 100 de kilograme.Putem sa radem de omul acesta, insa nu-i vom da nimic de mancare.Tocmai pentru ca unii dintre noi pot intelege ca lipsa unui om anume poate sa doara exact asa cum te doare stomacul, cand ti-e foame…mai mult de 10 minute.
De veghe

La ora 3 dimineata in tot cartierul era o singura lumina: la bucataria mea. Mi-am umflat de mandrie plamanii ca doi cimpoi gata sa crape: toata lumea doarme.
Faptul ca unii poate stau pe intuneric nu ma priveste, n-am nicio dovada.
Asa ca, dand o alta tarcoale cartierului, a patra, am putut sa afirm mandru, noaptea mi-a luat declaratia: numai la mine e lumina aprinsa!.
Infricosandu-ma usor la gandul ca cineva ar putea sa aprinda oricand o lumina, am dat pe-acasa sa aprind toate luminile. In acest caz, macar voi avea o superioritate numerica. Ce spectacol!
Imi cer scuze vanzatoarei de la non-stop, iar am trezit-o, stiu eu prea bine ca doarme pe scaunul din camera din dos folosita ca si magazie. Cum eu sunt omul care mai tot timpul ramane treaz, desori ma gandesc cu un soi de satisfactie ca pentru mine anume e magazinul asta deschis toata noaptea: sa merg eu sa-mi iau tigari.
Niciodata, de cand lucreaza in regimul asta n-am mai vazut pe nimeni sa bata in geam s-o trezeasca pe vanzatoare. Intotdeauna se tara mai degraba decat merge, sa te-ntrebe cu fata puhaita de somn, pe un ton certaret: “ ce doriti?!”, de cele mai multe ori iti vine asa sa te intorci pe calcaie, sa pleci acasa. Sunt miliarde de cristale de zapada, le calc in picioare si-mi pare rau de parc-as trece cu bocancii pe un camp plin de flori dese si frumoase.
Intr-o noapte am fost la magazin de 6 ori doar ca sa vad daca mai cumpara cineva ceva la ora aia, daca nu doarme careva. Nimeni, zau ca n-a fost nimeni!
Din solidaritate fata de vanzatoare, pentru faptul ca si ea e una dintre neadormiti( mai mult de nevoie decat de placere) nu iau aia 10 bani care-mi raman rest. Am facut un calcul, daca aduna toti aia 10 bani pe care-i las in fiecare noapte, in 11 luni isi aduna de-o ciocolata. Sunt generos. Stiu! Si totusi inflatia asta…intr-un an incheiat, intr-un an intreg ii ajung banii de-o ciocolata sigur.
Adeseori am probleme la munca din cauza faptului ca nu dorm noaptea. Sunt frizer. Niciodata nu mi-a placut in mod particular parul, nici al meu, nici al altora, dar fiecare trebuie sa aiba o meserie. De cand s-a inventat masina de tuns e mult mai bine, e mai comod. Parc-ai avea o masina de tuns iarba cu telecomanda.
Sa tot fie vreo cateva luni de cand patrulez prin cartier sa vad daca nu cumva mai e vreo lumina la fereastre. Mi-aduc aminte si acum, daunazi pe la 4 fara ceva am vazut un bec aprins la o baie. M-am ascuns repede si-am vegheat o jumatate de ora. Lumina tot nu se stingea. Am mai stat putin si mi-am dat seama: cineva, indoit de somn o uitase aprinsa.
Acum ce sa fac? Am avut o idee! Facand un calcul rapid, luand in considerare modul de proiectare al blocului, am stabilit urmatoarele: etajul 1, apartamentul 6, trebuie sa fie cel din coltul de la strada.
Am batut la usa, mi-a deschis o femeie mititica cu pleoapele pe jumatate inchise:
“ Saru’mana, eu sunt frizerul. V-ati uitat lumina aprinsa la baie. Sa tot fie o jumatate de ora de cand consuma curentul degeaba.” N-am mai apucat sa-i spun ca s-a scumpit energia electrica- a chemat politia.
Pe data mi-am dat seama ca nu-i de glumit cu ăstia, asa ca am abordat in justificari  un unghi de nebunie temporara, cum sa inteleaga ei ce-nseamna aia sa fii singurul din cartier care nu doarme!? M-au insultat numindu-ma “bosorog dement”, mi-au recomandat sa-mi fac rost de o viata. Auzi, o viata, pai ce, eu nu aveam o viata, si inca una de noapte plina de peripetii!?
Apoi in alta noapte am vazut niste siluete la o fereastra. Asteptam nerabdator sa stinga lumina, imi consultam nervos ceasul: pai astia n-au somn, nu mai merg odata la culcare!? Siluetele au inceput o lupta, am sunat cu anonim la politie punand o batista pe receptor. Au venit: un conflict casnic. Apoi lumina s-a stins- am rasuflat usurat.
Aducandu-mi aminte de ofensa pe care mi-au adus-o, am inceput sa sun la politie in fiecare noapte inventand tot felul de evenimente. A mers o perioada. Cum m-ar mai fi rupt in bataie daca ar fi stiut cine sunt!
“ Dezinformator de politisti” imi spuneam cu mandrie, auzi tu “ hodorog senil”!
Si-au dat evident seama pana la urma, centralista, ca numai ea avea cap din toata sectia si dupa ce mi-a auzit toate tipurile de voce pe care-am putut sa le imit, imi raspundea melancolic: “ domnule, stiu ca dumneavoastra sunteti. Va rog, incetati cu glumele! Lumea poate sa aiba probleme adevarate si dumneavoastra tineti firul ocupat.”
I-am trimis centralistei printr-o modalitate foarte secreta ceva care sa-i faca mult bine: o ciocolata. O vedeam stand acolo, mestecand-o incet, gandindu-se poate daca e de la dezinformatorul ei anonim. O tanara la vreo 30 de ani cam trista pentru varsta ei.
Cu timpul mi-au devenit insuportabile week-end-urile, atunci oamenii ramaneau treji peste program, dar si onomasticile si aniversarile.
M-a luat gura pe dinainte intr-o dimineata si in timp ce executam cu o mare finete o semi-chelie, m-am apucat sa spun despre ce fac eu noptile, despre cat de deosebit ma simt cand vad ca toata lumea doarme, numai eu fiind treaz.
Posesorul cheliei, un vecin din blocul de vis-à-vis, il aveam in carnetel: vecin din blocul de vis-à-vis, etajul 3, partea de Nord- adoarme intre orele 20-22maxim.
Acela a fost momentul in care viata mea a luat o cotitura fantastica, un tren iesit de pe sine gonind de-a dreptul pe sosesa.
De la dimineata aceea nu s-a intamplat nimic deosebit o saptamana parca.
Apoi vecinul, trecand printr-o criza existentiala sau asa ceva, a inceput sa doarma tot mai tarziu. Nu l-am luat in serios pana n-am simtit un junghi la inima: concurenta.
Da, vroia cu nerusinare sa ma saboteze, sa-mi uzurpe locul de “ singurul cetatean treaz din cartier intre 3 dimineata si cand ti-e lumea mai draga, somnul mai dulce( asta ar insemna un 5 jumate)”.
L-am intalnit pe borfas la non-stop. El s-a purtat de parc-ar fi fost o coincidenta. Apoi l-am tot intalnit o perioada pe strazi, zicea ca are insomnie, si tot intr-o noapte, de ciuda, am fugit trei strazi si i-am spart doua geamuri.
La politie am negat tot. “Hodorog senil” i-au spus si lui, de unde am conchis faptul ca politistii au un vocabular tare limitat si putina imaginatie, in ciuda faptului ca era victima ca sa spunem asa, puteau sa-i spuna de pilda “ chelios senil”. Cazul nu a fost elucidat. Cheliosul era imbufnat si pandindu-ma in alta seara mi-a spart toate geamurile. La politie nu exista nici astazi o plangere din partea mea. Ce sa faca ăia?
Am pus geamuri noi, am inteles ca omul nu avea decat sa-si faca dreptate singur.
M-am pensionat. Imi place atat de mult noaptea cum orasului i sa facut parca o injectie cu anesteziant, cum parca nu mai exista oameni. Doar EU! Bine! Doar eu si cheliosul ala.
Suport rasaritul soarelui cu un stoicism grav. Dorm 3-4 ore numai ziua. Din spirit cavaleresc, am impartit cu cheliosul cartierul in doua. Eu am luat zona de Est, el n-a facut pe mofturosul, patrulam fara incetare, fericiti, nedormiti, uneori nemancati, consumati de pasiunea asta a noastra: sa fim singurii oameni care nu dorm intre 3 dimineata si cand ti-e viata mai draga.
In ordinea inmormantarii, cheliosul a avut intaietate. L-am gasit intr-o noapte intepenit in niste boscheti, se aruncase probabil acolo ca sa nu intre in vizorul comunitarilor. Era in zona mea, rupsese pactul. L-am regretat totusi, cand ai doar o jumatate de imperiu de guvernat si te trezesti pe nepusa masa ca ti s-a retrocedat si restul trebuie schimbat planul de actiune. M-am descurcat.
A trecut timp. De doua saptamani sunt in spital, am prins o bronsita urata. Doctorul spune ca o sa ma dea gata.
Stau linistit la fereastra. Ce frumos e cartierul meu scufundat in intuneric! Oamenii dorm linistiti, si-atunci cand dorm, nu au nici griji, nici suparari, eu veghez peste ei. Ii vad, vad toti oamenii cum viseaza iar eu cu o lumanare in mana sarut omenirea de noapte buna. De-acum e timpul sa merg sa-l caut pe cheliosul ala prin ceruri…avem treaba.

Statuia

Cand eram mic m-am indragostit nebuneste de o statuie. Ma furisam in secret pana in fundul gradinii napadite de buruieni ca o minte de ganduri negre. Scaietii imi racaiau pielea facandu-ma sa ma scarpin, julind-o pe alocuri, plante agatatoare mi se incolaceau ca serpii de glezne. Toate aceste inconveniente nu contau pentru mine atunci, vedeam in ele un sacrificiu, as fi facut orice pentru femeia de piatra, lucru pe care n-as putea sa-l afirm despre restul femeilor intalnite ulterior. Unii oameni nu-si pot da sufletul decat o singura data.
Ma apropiam de statuie, ma saltam pe varfuri caci era asezata pe un piedestal, cu o pasiune ciudata de om nebun care-si plimba peria de par in lesa.
Intotdeauna imi imaginam ca o sa ia viata, nu stiam pe-atunci cuvantul “ conductor”, dar ca prin minune urma sa treaca din mine in ea suflarea aceea care face sa se umfle pieptul.
Si cand ma asezam in fata ei ma lovea o stare de prosteala, de parc-as fi stat in fata unui tren si nu stiam care fusese momentul exact in care ma asezasem pe sine. Ochii ei ma fugareau prin noapte, parul ei parea infinit si-nconjura padurea din apropiere.
Oricat m-am chinuit, nu i-am atins niciodata sanul gol, caci numai unul ii ramasese, ar fi putut sa prinda viata in orice clipa si desi nu avea brate, sa ma palmuiasca cumva sau sa ma stranga de gat.
Nu i-am pus nume pentru simplul  motiv ca lucrurile cu adevarat frumoase-n lumea asta nu ar trebui sa poarte un ecuson oarecare.
Parintii mei au inceput sa suspecteze ca ceva dubios se petrecea cu mine de nu cautam prezenta altor copii, ca orice suflet ajunsese sa-mi devina nesuferit iar eu din ce in ce mai absent, mai morocanos si mai singur.
Incepusem sa m aimbolnavesc din orice, constitutia mea fizica ajunsese din ce in ce mai firava, mai subreda, paream un umeras pe care atarna carne.
Atunci tata aduse doctorul si hotarara ca a venit timpul sa ne intoarcem la vila noastra de la oras. Toamna aceea a fost mohorata, imi amintesc ca a plouat mult si mai tot timpul mi-era frig la picioare desi mama avea grija sa mi le frectioneze cu tot felul de uleiuri parfumate, sa nu merg descult sau fara sosetele groase pe care mi le impletise o slujnica. Noaptea aveam cosmaruri teribile, ma trezeam tipand, ud leoarca, cuvinte pe care nu le intelegea nimeni.
Se facea ca eram in fundul gradinii, eram fericit, nici nu atingeam iarba, intr-atat de fericit eram. Sarutam statuia, buzele ei era ca stalpii inghetati peste noapte, daca le atingeai iti ramaneau buzele lipite de ele. Statuia, nu stiu cum, dar zambea intr-un fel, desi in realitate era de o sobrietate fermecatoare, aproape indiferenta care nu jigneste, de om care nu apartine lumii oamenilor.
Apoi, dintr-un ungher, cu o viteza de fulger, printr-o spartura in gard pe care-o cunosteam bine caci desori ca sa nu ridic suspiciuni ma prefaceam a pleca de-acasa, faceam inconjurul gradinii si intram exact pe-acolo, tot prin vizuina aceea intrau doi barbati dintre care unul sigur preot. Vlajganul de langa el, un desirat, avea un ciocan in mana si-l rotea amenintator deasupra capului de parca in curtea parintilor mei se purta un adevarat razboi.
Preotul a incercat sa ma desprinda din sarutul ei, dar sarutul era lipit, eu o inconjuram cu bratele sa nu mi-o ia. Apoi, in culmea disperarii, popa lua ciocanul din bratele lunganului cu ochi albastri diluati, acei ochi de haski pe care-o sa-i tin minte mereu si cu o miscare rapida lovi statuia exact in moalele capului de par-ar fi vrut sa ucida un om viu si stia precis cum se face asta.
Statuia se sparse, eu plangeam, de buza de jos imi atarna o bucata de marmura. Preotul se arunca spre mine sa mi-o ia, celalalt strangea cioburile de pe jos si le baga intr-un sac de canepa care avea un blazon cu litere foarte pompoase CI.
Mi-am atins buza, bucata de marmura nu se desprindea usor, cu un gest hotarat am smuls-o cu tot cu un strat de piele. Eram plin de sange la gura si o durere de parca mi-as fi scos trei masele, toate de-odata cu patentul.
Ma trezeam pipaindu-mi pantalonii de pijama, ma asteptam sa am buzunare la ei si in ele mulajul unei buze.
Tata a fost retinut in oras cu treburi, eu ma rugam de mama sa petrecem vacanta care
venea la tara. Sa tot fi avut vreo 12 ani pe-atunci. Mama, care intotdeauna a facut numai
cum vroiam eu chiar impotriva tatei s-a incumetat. Calatoria cu trenul a fost lunga ca mai
toate drumurile care despart doi indragostiti, si eram, vai! cum o mai iubeam!
Prudenta m-a oprit sa fug direct in fundul gradinii, a trebuit sa astept tot intr-un chin
lasatul noptii. Imi aduc si acum aminte de parca era ieri. Vantul era cald, imi mangaia fata
in joaca, se auzea un batalion intreg de greieri, in aer plutea un miros de desavarsire,
imprecis, nu stiu daca nu cumva eu eram acela care mirosea asa.
Fugeam, fugeam si-mi zgaraiam genunchii, cadeam si-mi juleam podul palmelor. Nu mai
simteam nimic, doar ca plutesc deasupra ierbii ca prin vis. Cand am ajuns la spartura din
gard m-a lovit ceva direct in fata: statuia nu mai era acolo, totul era intact, exact asa cum
il vazusem ultima oara, dar ea lipsea. Mi s-au taiat genunchii, apoi nu mi s-a mai
intamplat nimic, am lesinat ca o carpa.
Am deschis ochii, mama ma veghea cu o paloare de nedescris pe chip. Cand am putut sa
aflu ceva coerent de la ea, cum ar fi cat timp am fost inconstient, ce face tata,
prefacandu-ma foarte indiferent am intrebat-o daca stie ce s-a intmplat cu statuia din
fundul gradinii.
Ce statuie, m-a intrebat ea balbaindu-se, dragul meu, de cand am cumparat casa asta, in
gradina n-a fost niciodata o statuie!?

Coloana sonora

Femeia isi scoase inelul cu un gest de un patetism indoielnic, ezitand o clipa daca sa-l arunce lui Vladilav direct in fata, pe jos, pe fereastra deschisa sau sa-l aseze pe masa de bucatarie. Se terminase. Acum se terminase cu adevarat.
El privea suparat cum se tot chinuia sa si-l scoata, ii venea sa-i adreseze cateva cuvinte s-o impace. Inelul era scump, dac-ar fi sa-l amaneteze n-ar primi pe el decat jumate din suma, spoi vazand-o cum pare sa renunte, il cuprinse o panica de nedescris ca ea, neputand sa si-l scoata de pe inelarul umflat o sa plece cu el acasa. O jumatate de suma era totusi bunicica fata de nicio suma.
Asa ca se grabi s-o impinga usor pana la chiuveta, ii lua mana si cu putin detergent de vase inelul nu se mai incapatana.
-Dupa cum am spus, s-a terminat, adauga ea emotionata, asteptand o infirmare, o prabusire in genunchi, lacrimi.
Vladislav se uita la ea, se uita la inelul pe care-l tinea intre cu doua degete, nu spuse nimmic. Mai erau doua saptamani pana la salariu, resursele erau mici, cu banii pe care-o sa-i scoata pe inel o s-o duca binisor vreo doua luni. Ziua s-a scurs in modul cel mai simplu, Vladislav si-a continuat cina, s-a uitat la televizor.
Sunt momente in viata fiecarui om care-i imping existenta pe un alt drum, un drum niciodata intalnit, niciodata anticipat: pentru unii este o carte revelatoare, pentru altii primul asasinat, altii inatlnesc o persoana sau pierd una. Pentru Vladislav, acest moment crucial s-a petrecut intre doua reclame.
Schimba plictisit posturile, Vladislav constata ca s-au terminat bateriile de la telecomanda. O rasuci pe toate partile, o zgui, o lovi de marginea fotoliului, telecomanda ramase ineficienta. Ar fi putut sa se deplaseze doi metri sa schimbe programul manual, dar prea il obosise ziua asta plina de atatea emotii.
Prefera sa se afunde mai comod in fotoliu cu bratele incrucisate pe piept, spunadu-si ca urmeaza sa-i vorbeasca insusi destinul. Adica te ce s-ar fi consumat bateriile exact in acest punct, daca el n-ar fi trebuit sa vada ceva anume?!, sigur urma un mesaj de o importanta capitala exact pentru el. Invatase prea bine superstitia de la maica-sa, o femeie care nu mai iesea din casa o zi intreaga daca se impiedica cu stangul, care atunci cand varsa solnita, gasea ea un motiv sa se certe cu toata lumea, care arunca paine in cucuvele, cate si mai cate.
Vladislav privea incordat, scena era banala: el si ea in ploaie, ea ii spune ca s-a terminat, apoi opreste un taxi si se pierde in noapte.
Chipul lui Vladislav se destinde, gura se intredeschide intr-un zambet. Ce frumos se petrecusera toate! Cat de poetic! Avusese si el o despartire abia acum cateva ore, insa despartirea lui fusese seaca, insipida, prea realista. Dar ce, care era elementul acela care condimenta scena? Desigur, in bucataria lui n-avea cum sa ploua, el nu era asa chpes ca actorul principal, nici ea nu era mai breaza. Apoi urma revelatia, momentul zero al vietii: coloana sonora, acea melodie pe undeva trista dadea scenei o somptuozitate de nedescris…si ce emotie!
I-ar fi placut si lui sa fi avut o melodie ca aceea pe fundal cand ea isi scotea inelul, cand a impins-o usor spre chiuveta, cand ea a trantit nervoasa usa. Pe la zece, vecinii de deasupra incepura o cearta, o cearta din cele in care se sparg obiecte. Incantat de prilej, Vladislav fugi repede la casetofon, isi inspecta casetele cu nemultumire, selecta la volum minim cateva melodii, apoi ceva mai impacat alese una. Aducea mai mult a melodie de razboi daca te-ai fi luat dupa sunetul trambitelor, dar pentru un incepator era buna si asta. Rasuci butonul responsabil cu volumul la maxim. Verifica efectul lipindu-si urechea de tevile care plecau sa se uneasca cu caloriferul vecinilor. Si la ei se auzea muzica, insa la un volum rezonabil, numai bun de coloana sonora.
Opri casetofonul si in cateva minute adormi fericit desi deasupra inca se mai auzeau tipete si farfurii sparte. A doua zi isi facu planul de actiune: i trebuia exercitiu, o vasta cultura muzicala si neaparat casete pentru toate imprejurarile. Astepta venirea noptii cu entuziasm si cum dadu sa se prabuseasca intunericul peste oras, isi lua casetofunul, ii stranse cablul, cumpara patru baterii din cele mari si porni. Casetofonul avea trei-patru kilograme, umarul drept il durea, asta nu schimba insa cu nimic planul de actiune. Exact langa gara se afla singurul hotel frecventat cu ora de prostituate, asa-i spusesera colegii mai demult.

la groapa cu ea

Prin noaptea cu lună cărăm cadavrul cu roaba, îl ducem la groapa de gunoi. Amândoi purtam costume de carnaval, poate nu eram noi, fredonam o melodie de circ sa scuzăm faptul că nu ne vorbeam. Cadavrul era greu şi când oboseai, mai împingeam şi eu. Era crima noastră, o crimă perfectă; i-am luat-o înainte chiar şi timpului în desăvârşirea de a ucide. Nu vom fi acuzaţi, nu vom fi condamnaţi decât de noi înşine şi poate, ca o a terţa parte, de Dumnezeu care are pesemne şi el o mică implicaţie în această chestiune. Nu se vor face acte, certificat de deces sau necrolog. Prin porţiuni întunecate de drum, ochii ne erau sticloşi ca de pisică. Nu plângeam ca nu se cădea, la ce-am mai fi plâns daca tot am făcut-o?! Costumul mă sugruma şi-mi făcuse o mică rană la gât. Mă jena, împingeam şi ne grăbeam. A doua zi dimineaţa era termenul limită să returnăm costumele, poate ca într-adevăr le purtasem un pic prea mult. La groapa cu gunoi nu era gropar deşi, şi la cimitir sunt îngropate multe gunoaie, ori acolo există administrator, preot şi gropar. Mă dureau braţele şi spatele, rochia lungă îmi incomoda mersul, încolăcindu-mi picioarele de parcă aş fi fost un cal împiedicat cu o funie să nu fugă. Nu era cazul. Doar n-aş fi început să fug de nebună, în rochia mea de dantelă lungă, împingând blestemata de roabă pe câmp. Părtaşi la omor eram amândoi şi-apoi la ce ţi-aş fi furat un cadavru! Ne-am oprit. Ne uitam cu ochii noştri de oglindă la corpul din roabă. Eram obosiţi. Una dintre mâini i se târâse pe jos şi ce bine că nimeni n-o sa ia urma degetului arătător pe pământ, acuzându-ne parcă: ” aceştia doi, aceştia doi m-au inventat şi-apoi m-au asasinat, pe drumul ăsta m-au târât spre groapă.” Am trecut în stânga ta. Era rândul tău sa împingi. Eu în costumul meu de prinţesă închipuită, tu îndesat în costumul de cavaler; ai prins bine mânerele, poate deja aveai băşici în palme, ţi-ai încordat muşchii de animal tânăr şi-am pornit mai departe. De mult ieşiserăm din oraş. Nici acum nu vorbeam, ne uitam când pe unde să păşim, când la roaba care începuse să scârţâie- ne era frică să nu ne-audă careva. Erau gropi, cadavrul în roabă parcă sărea şi la un moment dat chiar m-am speriat crezând ca m-a înşfăcat. Îmi prinsesem o bucată de dantelă la roată doar. Poate nu aveam conştiinţa chiar atât de curată. Ţi-era cald. Ţi-ai dat jos jobenul şi l-ai aruncat în roabă, eu nu aveam nici o mână liberă să ţi-l ţin, că-mi susţineam poalele rochiei să nu mi-o mai târ, să n-o mai agăţ. Tocmai treceam printr-o pădure şi nouă nu ne era frică decât unul de altul; acum că-i căram cadavrul nu mai aveam de ce ne teme. La câţiva zeci de metri se întrezărea groapa plină de produse consumate şi începuse să miroasă urât sau să fi fost stârvul din roabă care începuse să se descompună. Nişte dulăi urlau în depărtare a pagubă, îmi murdărisem pantofii, îmi rupsesem un toc. Mirosea a păpuşi chele, a cauciuc ars, a canalizare şi descompuneri de tot felul. Am fixat din ochi un loc. Înainte să aruncăm cadavrul mi-am dat jos coroniţa cu diamante false, tu ţi-ai luat jobenul. Cadavrul nu prea arăta bine şi noi ne holbam îngroziţi la el. Te-am întrebat dacă nu vrei sa rosteşti două cuvinte. Nu. Nici eu. Mi-am pus coroniţa pe cap, tu jobenul, am apucat cadavrul de cate-o mână şi i-am făcut vânt, uitându-ne cu luare aminte la cum se dădea de-a dura şi aluneca printre gunoaie, prinzând cu mâinile cate-o conservă goală, un absorbant… Ce spectacol! Cum mai părea că pipăie cu membrele gunoaiele şi papuşile chele. Ne-am făcut o cruce la repezeală, tu mi-ai spus înclinându-te : ” Săru’mâna! “, l-am mai privit o ultimă dată şi ne-am văzut liniştiţi de drum fiecare cu treaba lui. De comun acord am hotărât că hoitul nu merită nici o pomană, dacă nici priveghi n-a avut. Nu ne mai lega de-acum decât noaptea aceasta, în care purtam costume de carnaval cu feţele noastre, într-o roabă cărând cadavrul iubirii noastre la groapă. Prin noaptea cu lună cărăm cadavrul cu roaba, îl ducem la groapa de gunoi. Amândoi purtam costume de carnaval, poate nu eram noi, fredonam o melodie de circ sa scuzăm faptul că nu ne vorbeam. Cadavrul era greu şi când oboseai, mai împingeam şi eu. Era crima noastră, o crimă perfectă; i-am luat-o înainte chiar şi timpului în desăvârşirea de a ucide. Nu vom fi acuzaţi, nu vom fi condamnaţi decât de noi înşine şi poate, ca o a terţa parte, de Dumnezeu care are pesemne şi el o mică implicaţie în această chestiune. Nu se vor face acte, certificat de deces sau necrolog. Prin porţiuni întunecate de drum, ochii ne erau sticloşi ca de pisică. Nu plângeam ca nu se cădea, la ce-am mai fi plâns daca tot am făcut-o?! Costumul mă sugruma şi-mi făcuse o mică rană la gât. Mă jena, împingeam şi ne grăbeam. A doua zi dimineaţa era termenul limită să returnăm costumele, poate ca într-adevăr le purtasem un pic prea mult. La groapa cu gunoi nu era gropar deşi, şi la cimitir sunt îngropate multe gunoaie, ori acolo există administrator, preot şi gropar. Mă dureau braţele şi spatele, rochia lungă îmi incomoda mersul, încolăcindu-mi picioarele de parcă aş fi fost un cal împiedicat cu o funie să nu fugă. Nu era cazul. Doar n-aş fi început să fug de nebună, în rochia mea de dantelă lungă, împingând blestemata de roabă pe câmp. Părtaşi la omor eram amândoi şi-apoi la ce ţi-aş fi furat un cadavru! Ne-am oprit. Ne uitam cu ochii noştri de oglindă la corpul din roabă. Eram obosiţi. Una dintre mâini i se târâse pe jos şi ce bine că nimeni n-o sa ia urma degetului arătător pe pământ, acuzându-ne parcă: ” aceştia doi, aceştia doi m-au inventat şi-apoi m-au asasinat, pe drumul ăsta m-au târât spre groapă.” Am trecut în stânga ta. Era rândul tău sa împingi. Eu în costumul meu de prinţesă închipuită, tu îndesat în costumul de cavaler; ai prins bine mânerele, poate deja aveai băşici în palme, ţi-ai încordat muşchii de animal tânăr şi-am pornit mai departe. De mult ieşiserăm din oraş. Nici acum nu vorbeam, ne uitam când pe unde să păşim, când la roaba care începuse să scârţâie- ne era frică să nu ne-audă careva. Erau gropi, cadavrul în roabă parcă sărea şi la un moment dat chiar m-am speriat crezând ca m-a înşfăcat. Îmi prinsesem o bucată de dantelă la roată doar. Poate nu aveam conştiinţa chiar atât de curată. Ţi-era cald. Ţi-ai dat jos jobenul şi l-ai aruncat în roabă, eu nu aveam nici o mână liberă să ţi-l ţin, că-mi susţineam poalele rochiei să nu mi-o mai târ, să n-o mai agăţ. Tocmai treceam printr-o pădure şi nouă nu ne era frică decât unul de altul; acum că-i căram cadavrul nu mai aveam de ce ne teme. La câţiva zeci de metri se întrezărea groapa plină de produse consumate şi începuse să miroasă urât sau să fi fost stârvul din roabă care începuse să se descompună. Nişte dulăi urlau în depărtare a pagubă, îmi murdărisem pantofii, îmi rupsesem un toc. Mirosea a păpuşi chele, a cauciuc ars, a canalizare şi descompuneri de tot felul. Am fixat din ochi un loc. Înainte să aruncăm cadavrul mi-am dat jos coroniţa cu diamante false, tu ţi-ai luat jobenul. Cadavrul nu prea arăta bine şi noi ne holbam îngroziţi la el. Te-am întrebat dacă nu vrei sa rosteşti două cuvinte. Nu. Nici eu. Mi-am pus coroniţa pe cap, tu jobenul, am apucat cadavrul de cate-o mână şi i-am făcut vânt, uitându-ne cu luare aminte la cum se dădea de-a dura şi aluneca printre gunoaie, prinzând cu mâinile cate-o conservă goală, un absorbant… Ce spectacol! Cum mai părea că pipăie cu membrele gunoaiele şi papuşile chele. Ne-am făcut o cruce la repezeală, tu mi-ai spus înclinându-te : ” Săru’mâna! “, l-am mai privit o ultimă dată şi ne-am văzut liniştiţi de drum fiecare cu treaba lui. De comun acord am hotărât că hoitul nu merită nici o pomană, dacă nici priveghi n-a avut. Nu ne mai lega de-acum decât noaptea aceasta, în care purtam costume de carnaval cu feţele noastre, într-o roabă cărând cadavrul iubirii noastre la groapă.

I’m sorry I’m late!

-          Allow me to explain myself!

The waitress expects the order.

-          Good morning, I’ll have a coffee please! Milk and honey. Anyway… as I was saying, allow me to explain why I was late!

Woke up this morning, felt I was broken, but not quite, it was more like being torn apart. The first thing I’ve noticed was that my legs were missing. No blood, no nothing. It was just that they were not there. I remember that I still had my legs on when I went to sleep last night. I always scratch my legs before falling asleep.

Then the strangest thing happened: I’ve noticed that several other pieces of my body were also missing: my ears, my nose, my lips, two of my fingers, four of my fingernails, one of my tattoos. What a peculiar thing I said to myself: four or my fingernails are missing!

Was I robbed? Did I loose them in my dreams?

Luckily my arms were still attached to the body. So were my eyes. I thought I was dreaming you know?! No blood, no pain, just as if I were a doll and somebody had stolen my legs. Except the fact that a doll wouldn’t know, would she now, if her arms and legs were missing?! No, she wouldn’t know even if one took her head away. Not me! Not me!!! I knew that my legs were missing so I began scanning the room.

I’ve spotted one of them. It was laying near a pair of trousers in a corner. Looking at it with a feeling only somebody that had a leg, lost it and found it afterwards could completely understand, I asked myself if there was any possibility I took it out by accident, the leg I mean, when I took out my trousers last night.

Do you think it’s possible the soul can undress, or take his body out just as the body gets out of the clothes?  I don’t really think so. I think the soul doesn’t like to be naked and exposed, that’s why it has this need for a body, a shape, some other kind of clothes.

I think the soul and the body have the same relationship the body and the clothes chare.

I like nice clothes just as much as I like nice bodies. But anyway…this was not the point. The point was that one of my legs was in the corner of the room, while I was still laying in bed. At a second look I’ve noticed that there were more than two legs laying around. A dozen or so. Who’s legs are those I wondered?! Don’t know, it’s a mystery. I’m sorry I’m late!

I had to search everywhere to find my two legs, a pair if I may say so. It was complicated. All the other pieces of my body, less relevant, were hidden in the closets, my ears for example were in the fridge, my lips in the oven, my tattoo in the washing machine.

I needed my legs to come here. You understand that don’t you? At least one of them.

The most complicated thing was to find two with a 43 foot measure, I only had shoes for that size. Or so I thought. In fact, the most difficult thing to do came only afterwards. Grabbed my leg, it seemed to be dead. As in, it wasn’t moving when I grabbed it.

I never did realize before I had such a long, beautiful leg. Then…Then…How can I explain?!

All the other legs started running. They were running chaotically. I seamed to have awoken them.

Well, you can imagine, they were not really running, they were jumping. Yes, jumping all over the place. One of them actually jumped out the window, then down the street. Terrible, such a terrible leg!

Can you imagine my surprise: I was holding a leg, another one jumped out the window and about ten other jumping away from me. See these two legs I’m wearing right now? I’ve covered them with long winter boots. You might be asking yourself why! Well, I’m not really sure they are mine, I’m not sure they are the same.

I was in a hurry when I put them on, I was already late. In fact, this left one, although it’s a 43, I think it belongs to a woman.

Hey, what’s wrong? Please, where are you going? Was it something I said?

-          Do you think I’m stupid or something, do you actually think… you need professional help.

She slams the door behind her, he takes off one of the boots, examines the left leg. It’s an ordinary leg with five fingers and all. A woman passes. She has this uncomfortable way of walking, one of her legs seam to be longer than the other. Suddenly she stops near his table.

-          Sir, I know this might sound like the strangest request, but could you do me a favor at lifting your trousers a little bit higher?

He seams to be uncomfortable with that, he does it anyway.

-          Look, look, she said,see that birth mark just above the knee?! Right there! Sir, I believe you have my leg.

ultima triada

Ei dormeau. Cum faceau ei asta pareau niste morti instalati comod pe niste perne intr-un cosciug dublu. Parea ingrozitor de incapator si mie mi-era ciuda ca poate nu mai aveam loc linga ei, imi trasesem un scaun pina foarte aproape de marginea patului cit sa am o imagine de ansamblu.

Habar n-au, dorm in inocenta lor, in inocenta lor prefacuta, el ii tine cu un brat capul suspendat, ea e ghemuita ca un embrion care nu da nici un semn ca ar avea vreo intentie sa se mai nasca. Sunt atat de frumosi muschii lui! Mi-e ciuda ca are pielea atat de intinsa, parc-ar fi un schelet intr-un sac prea mic- pielea lui pare fericita. Poti spune despre cineva lucrul asta: ca are o piele fericita? Nu conteaza, ca il spun eu. Si-apoi mai sunt acei oameni cu o piele mata, stacojie, nesanatoasa, o piele trista. Pielea aduce intotdeauna cu un soi de blana, sunt unele animale pe care-ti vine sa le mangai si altele cu o blana dezgustatoare. Ce satisfactie ai avea sa atingi o hiena jupuita de exemplu?! Cand ating o piele necorespunzatoare mi se scarbesc toate simturile.

Cum mai detest fericirea astora, e fara scuza! Parca eu nu stiu ca sub masca asta de cei mai buni prieteni se ascunde o iubire. Sunt niste prosti! Nu stiu cat se cauta unul pe altul cand defapt, chiar acum, sub ochii mei prietenosi(acum sunt ironic), sunt in acelasi pat. Inlaturand orice conotatie sexuala din relatia lor de atata timp au ajuns… Ma chinui singur, ma suspectez ca gasesc placere in asta.

 Ea e mai intima cand doarme cu el decat atunci cand face dragoste cu mine. As putea sa merg in pat, in patul asta ca o lume, sa-i iau in brate pe amandoi de parc-as imbratisa un singur suflet. Insa momentan, pentru ei special as comanda o crucificare. Ma simt part-time Satan dar prea e gretoasa perfectiunea asta a lor de patru maini si patru picioare. Regret lipsa visului din propria mea viata. Doi ani de cand o cunosc, de doua ori am uitat cand e ziua ei. De ce te obliga oamenii sa le participi la aniversari, cati sunt aceia care se bucura cu adevarat ca te-ai nascut- aniversarile sunt ca un priveghi organizat cu grija pentru anul care a trecut, da, asta sunt. Un ticalos? Poate, dar unul sincer.

Am mai fumat o tigara cochetand cu ideea de a-i arde pe brate, sa-i marchez cum isi marcau proprietarii vacile, am renuntat la idee apoi m-am strecurat langa ei. El statea la margine, apoi eu, ea la perete. Cand m-am trezit dimineata, el statea la margine, ea il tinea in brate, trecuse cumva peste mine- in fata mea: un perete alb. Am pus mana pe el- era rece. Toata dimineata de-abia am scos cateva cuvinte.

Ea si-a cerut niste scuze stangace explicandu-mi lipsa de explicatie a faptului ca a trecut peste mine ca peste un sac cu cartofi. In timp ce rontaiam constiincios o felie de paine prajita am adus in sala de judecata a forumului meu interior si o alta chestiune: daca nu cumva eu insumi am trecut peste ea. O prostie!

Lui ii place sa filozofeze dimineata asa cum altii au o erectie, incerc sa-mi fac ordine in ganduri, il urmaresc cu o singura ureche: – Fericirea, tristeatea, doua fete ale aceleiasi monede, o moneda cu o singura fata nu este valabila. Oamenii si-au pierdut gustul pentru tragedie dintr-o abrutizare a simturilor. Ma simt ca un mamut printre elefanti. “ Cred si eu!” – Iubirea colcaie intr-o baltoaca de mediocritate. Dintr-un vulcan activ a devenit unul de noroi. “ Asta da problema!, imi spusei eu ironic.” – Oamenii nu mai stiu cum sa dea pentru ca le lipseste o educatie in directia asta. Numai iubirea ii face pe oameni sa para frumosi… “ Asta-i un citat, l-am gasit si eu pe undeva.” – …tocmai de aceea multi dintre contemporani sunt de o slutenie obscena. Oamenii fug de durere, de dezamagire, de parc-acestea nu ar trebui sa faca parte din viata. Vechea iubire a fost inlocuita de o iubire politica, de diplomatie. “ Omului astuia chiar i-a fost dor sa se auda vorbind, sa-si faca o caseta!” – Uitand riscul unei autodistrugeri, oamenii s-au autodistrus. O iubire mare e la fel de greu de manuit ca o substanta radioactiva, o clipa de neatentie si esti mort. Tocmai de aceea ne place mai degraba sa manuim substante mai putin nocive cum ar fi zaharul si sarea iodata.

 Vorbeste simplu, fara emfaza, sigur are totusi impresia ca traieste intr-o lume deasupra lumilor. Ea il asculta intr-un mod greu de definit care ma indurereaza, imi lezeaza orgoliul. In exact momentul acesta, umbra ei e mai frumoasa decat ea. Ma ridic ca un sobolan batran, obosit de atata molfait paine prajita, imi iau haina si plec. Ea fuge dupa mine. – Unde pleci? – Sunt trist, te rog, lasa-ma-n pace! …………………………………………………………………………………………………………………………………..

Habar n-am unde merg, ma pierd intr-un oras strain de mine. Cafeneaua Artistilor, de parc-ar fi vreun artist care sa bea cafea in lumea asta, am o discutie idioata cu un individ care se autointituleaza “ Artistul” sau cel putin asa mi s-a recomandat, adica nu “ Artist” ci “ Artistul”!

Am murit si am ajuns in orasul pedantilor. Macar daca as fi avut o discutie idioata de unul singur, tot iesea ceva. Imi pierd timpul si ma urasc pentru asta. Mi-am dat seama ca telepatia nu functioneaza din doua motive: pe primul l-am intuit cand i-am transmis insistent “ Artistului” sa se dea cu capul de masa, si in loc de asta el s-a ridicat, a mers pana la toaleta, s-a intors, deci nu!, si pentru faptul ca ea nu a venit. Sunt prea mandru sa o chem.

Uneori plecam doar ca sa vedem daca ne urmeaza cineva. Printre marile iubiri ale Artistului se numara si cea pentru propria voce. – Avem nevoie de ceilalti sa ne confirme unicitatea, prin asemanare, prin contrast, cum o fi, numai sa ajungem sa ne credem pe cuvant individualitatea. Ca individul este o productie in masa… “ Cine zice, ala e! Sunt stupid, stiu, imi pierd timpul.” – … si faptul ca esti un individ nu comporta nimic individual obligatoriu, ca a-ti accepta lipsa de originalitate e a accepta mediocritatea, asta-i partea a doua. Avem nevoie de dovezi. Sa fie intelectuale sau afective, ne deplasam usor spre cei care ne pot da asta.

 Ma rog! Artistul, un batran precoce de vreo 60 de ani, cu un fel de caciulita pe cap si neaparat fularul( nu esti artist daca nu ai fular) si cu ceva ca o sfoara sustinadu-i pantalonii sa nu se prabuseasca peste niste solduri atat de arcuite, de femeie. -… confirmarea unicitatii de catre ceilalti actioneaza ca un balsam pentru esecurile sau lucrurile pe care le-am anuntat sau doar ni le-am promis si nu le-am facut sa vina. In ce crezi ca sta originalitatea unui om? In mintea mea e o voce de copil care ingana sacaitor tot ce-a zis: in ce crezi ca sta originalitatea, nea!, nea!, in ce consta iubirea, nea!, nea!, inconstienta e fabricata pe vapor de niste chinezi harnici pe emphetamina apoi distribuita cu generozitate in toata lumea.

 Originalitatea si iubirea se traiesc, nu se explica, sunt prea mari ca sa poate fi explicate. Ii raspund totusi, dar numai intr-o doara. – A fi original inseamna a fi imprevizibil fara a insela insa asteptarile. Artistul considera ca sunt necooperant dar uita repede cedand placerii lui tainice de a asculta voceea aceea de telenciclopedie, rostind acelasi discurs pe care-l recita poate in fiecare zi, idei care cel mai probabil le-a auzit in alta parte, iar el, ca un individ original care se afla le reproduce cu voiosie. Ma scuz, ma ridic, plec. …………………………………………………………………………………………………………………………………

Initial ea a venit la mine ca s-o invat cum sa uite. Fiecare vrea sa nu-si mai aminteasca cate ceva. El iesise in oras cu prietenii, in semn de dispret ea nu a mai spalat aragazul o saptamana. A inceput sa planga scuzandu-se apatic ca ma obliga sa asist la un spectacol ieftin.

 - Plangi pentru ca ti-e teama sa renunti la toate prostiile din capul tau. A inceput sa rada apoi a zis ca asa e. Pai cum sa nu fie asa?! De ce sa plangi pentru toti prostii. “ Toti prostii” nu se refera evident numai la incultura, nu!, se refera la incultura sentimentului. Cum ne mai asteptam ca pentru simplul fapt ca iubim sa fim iubiti la randul nostru.

 Ar fi stupid din partea mea sa spun ca exact in momentul ala m-am indragostit de ea? Nu stiu. Dupa ce plang, oamenii arata asa…mai proaspeti. Cel care plange il impinge pe celalalt in intimitatea sa, in nucleul lui. Bine, daca as fi fost incercuit de niste femei zmiorcaite probabil n-as fi avut viziunea asta, la noi in familie nu se plange, nu s-a plans niciodata.

Nu era prudent din partea mea sa-i arat asta atunci. El nu avea nici capacitatea, nici vointa, nici placerea de a gandi. Ne-am cunoscut intr-o seara, il priveam si gandeam cum a nu te cunoaste pe tine insuti este cea mai devastatare incultura, individul ala m-a socat efectiv, era un cersetor care proclama sus si tare ca el e Rege dar si-a uitat sceptrul si tronul acasa. Inutilitatea practica a anumitor oameni imi paralizeaza imaginatia. In preajma acestui tip de oameni, aruncati la intamplare si fabricati in graba, niciodata pana la capat, imaginatia in sine este inutila.

Nu eram atent, cand ea i-a aruncat un: “ pai poti sa pleci linistit, sunt sigura ca te astepata prietenii tai”. El s-a ridicat ofensat, involuntar mi-am incordat bratul drept. Ajunsesem deja la nivelul in care as fi bagat pe oricine in spital. Ea nu avea de facut decat sa zambeasca. Atat! Ramasi singuri: – Nici macar nu pot spune ca sunt trista ca a plecat. Cel mult ca am asa, ceva care seamana cu o jena. Vine un timp in care indiferenta celuilalt nu mai comporta nimic atractiv.

Apoi ea a fost singura o perioada, i-am dat eu timpul asta, si-ntr-o alta seara i-am propus ceva atat de absurd pentru realatia noastra de atunci incat stiam ca n-are cum sa decline. I-am propus sa ne petrecem noptile impreuna, fara obligatii, fara gelozii, fara sentimente, un contact strict fizic. Mizam pe faptul ca slabiciunea ei consta in a primi pe cineva la modul total, nu asa cum ma dadeam eu, portionat. Zis si facut, iar intr-una dintre noptile noastre “de oras”, am convins o amica sa manifeste un interes exagerat fata de mine.

A reactionat cu o gelozie potolita, pentru ca atunci cand ai ajuns sa cunosti un corp ai impresia ca-i cunosti putin si sufletul, m-a luat de mana pana acasa.Mi se intampla uneori sa ma intreb daca nu cumva am facut-o sa se indragosteasca de mine in necunostiinta de cauza.

Dintr-un motiv curios intotdeauna m-au atras triadele. Poate pentru ca intr-o triada intotdeauna unul dintre personaje trebuie distrus, tocmai de aceea cuplul se numeste cuplu si nu triada. Evident, in situatia de fata, buza umflata va fi a mea. Trec prin fata unei vitrine. Ma examinez curios, nici macar urat la modul superlativ sa nu fii- sa fii uratcu moderatie-iata cum arata un esec.

 E o fata pe care-o vad in fiecare zi. Deseori imi doresc ca ea sa nu fost tocmai a mea. Trec la vitrina de langa, parca-n asta nu sunt chiar atat de urat, in urmatoarea mi se pare ca sunt aproape frumos. Ma simt urat pentru ca ea il prefera pe celalalt fara sa stie. Am intrat tiptil direct in bucatarie, ei fumau si beau 3 in 1.

“ Nu exista chestiuni de viata si de moarte, doar “de viata sau de moarte”, nu poti alege in acelasi timp si una si cealalta. Viata si moartea au drumuri diferite, insa uneori la fel de frumoase.” Ea a intrerupt brusc discursul, statea cu spatele la usa. Si-a dat seama ca am intrat cand aproape imperceptibil si in niciun caz ca sa-mi dau eu seama el i-a atins usor piciorul. Eu nu trebuia sa vad gestul asta, dar de cand stam toti trei in aceasi garsoniera, sa tot fie o saptamana de cand suntem in vizita la el, nu mai pot sa-mi ascunda nimic. -

Te-ai intors, m-a intrebat ea palind usor de parca nu era tocmai sigura daca ma intorsesem eu sau vreo fantoma de-a mea. Mi-am tras un scaun, am intors spatarul spre ei ca un scut in botul unui balaur cu doua capete, ea si-a asezat tacticos picior peste picior, el si-a incrucisat picioarele doar de la glezne. Nu stiau ce sa faca: sa continuie discutia despre unde gresesc toti oamenii, sa-mi puna niste intrebari imprudente, sa-mi adreseze unele neutre.

 Ea s-a ridicat brusc ca un iepure dintr-o reclama Duracell, mi-a facut o cafea, mi-a servit-o mai fierbinte decat de obicei. – Uneori imi pareti penibili cu discutiile voastre, dar va intreb ceva. Faptul ca oamenii au cam aceleasi vise, ce va spune asta? – Ca visul e ceva colectiv, suntem programati sa visam ce visam si ni se pare ca a nostra a fost ideea. – Eu cred ca sunt oameni care pot crea vise noi, spuse ea apatica. – Poti inventa pacate noi? Tot atat e de greu. In atatea secole de evolutie, pacatul nu a evoluat, are aceeasi forma, acelasi continut. Tehnologia nu ne-a ajutat la nimic, eventual sa le mai adaugi in cantitate ca sa le cresti calitatea. Dar intotdeauna ai fost o utopista.

 - Si ce-i atat de rau in a fi utopist, imi arunca el in obraz ca pe-o manusa. Trebuie sa recunosc ca m-a intimad, imi recunosc numai mie si schimb macazul. – Ce vroiam eu sa spun era: ce se intampla cand visele oamenilor se suprapun? Ce se intampla cand doi oameni viseaza acelasi lucru? Mi-era rau, m-as fi intoxicat in ziua aia. Daca ar fi venit cineva la mine si mi-ar fi spus: am cules niste ciuperci din padure dar trebuie sa recunosc ca habar-n-am cum deosebesti o ciupearca otravitoare de una comestibila, asa se explica poate faptul ca am un cos cu ciuperci in toate culorile, mi-as fi facut o manacare. Poate as fi rugat-o pe ea sa-mi gateasca ceva. O jalnica lovire inauntru cand simti nevoia sa-ti faci rau dar de fapt te resimti in urma faptului ca nu poti sa-i ranesti pe ceilalti. Da, m-as fi otravit in ziua aceea.

Sunt zile carora trebuie sa le supravietuiesti, zile cu cutite in mana, zile cu otravuri de soareci in mana, zile in care ea tine o funie in mana parca asteptand sa vina un cal sa-i puna capastrul, si-ti zambeste si tu nu sti de ce zambeste si nici in ce bar s-a ratacit calul de nu mai ajunge, zile in care mergi de nebun pe strazi cautand cimitirul sa scuipi pe crucile parintilor tai. Dar sa revenim…

- Inseamna ca unul dintre ei nu viseaza ce trebuie, zise ea zambind numai din colturile gurii. Universul asta e pentru toata lumea. – Dar unii au prioritate, ii intoarse el zambetul. – Ca sa primesti ce doresti trebuie sa fii calificat. – Exact, spuse el ca la o mare revelatie.

- Asta ar insemna ca unii isi doresc ce-i de drept al altora, iar dorindu-si asta de fapt isi cauta durerea de a nu visa ce trebuie. – Exact aici vroiam sa ajung. Cum se vindeca asta? – De ce dragul meu, spuse ea agatandu-mi gatul ca un fular, ca un fular-sarpe, tu ai visat ce trebuie, ai tot ce ai nevoie, oamenii te iubesc, bine, asta nu conteaza, important e ca te iubesc eu.

 I-am sarutat mana doar ca sa-mi eliberez gatul, ma sugruma ca o cravata stransa pana-ti ies ochii din cap, de parc-ai sta la etajul noua pe marginea balconului spre exterior agatat de o cravata.

 - Exact, tu ma iubesti, eu te iubesc, cine te mai iubeste? – El, spuse ea maimutarindu-se, atingandu-i in treacat genunchiul. M-am ridicat, am rupt o banana din ciorchinele din fructiera si i-am intins-o. – O iubesti? – Da. Imi aprind linistit o tigara. – Vreau sa-mi aduc aminte intotdeauna de ziua asta. – Si eu vreau, spuse ea.

 - Vreau sa-mi iau o amintire din ziua aceasta de parc-as merge intr-un oras frumos, as vrea sa raman si sunt generos ca plec. Un miros de carne prajita a inceput sa pluteasca lenes in aer, de porc prajit parca. Ea a sarit repede de la locul ei, m-a lovit brutal peste mana in care mai tineam tigara.

 - Esti nebun, de ce-ai facut asta? El a inceput sa rada, s-a ridicat masinal si-a iesit din camera. – Sunt imbracat cum trebuie, numai ca pentru alt anotimp. – De ce esti dobitoc, imi lua usor mana arsa. – Stiu ca asta-i o replica de fata, dar te rog, nu ma atinge, spusei eu tragandu-mi mana pe care se ridica asemeni unei mici movile de furnici, o basica cu puroi care s-a vindecat extrem de greu, intre degetul mare si cel aratator. Si acum am un semn grosolan de arsura.

 - De ce faci asta? El s- asezat linistit, nici nu l-am vazut cand a intrat, zambea pe interior, cum i-as mai fi intors pielea pe dos…asa ca pe-o haina pe care n-ai imbracat-o bine! Ei ii tremurau mainile, tinea o stricluta cu spirt medicinal, nu stia ce sa faca cu ea. Daca eram in locul ei o aruncam pe mine si-aduceam tigara mai aproape.

El i-a luat-o si-a asezat-o pe marginea dulapului ca pe-o piesa de sah. – Eu o sa plec acum, deranjez. – Nu vorbi prostii, esti in casa ta iar el se poarta ridicol. – Nu se poarta ridicol deloc. …………………………………………………………………………………………………………………………………..

Luciditatea este maidegraba o stare de care sa fugi decat una pe care s-o cauti. Ascult o muzica trista, habar-n-am de unde se-aude, merg in nestire cu niste pasi grei si degeaba. “ Ce se intampla cand doi oameni viseaza acelasi lucru?!”, pramatia, si-a dat seama.

Cateodata imi vine sa rad sau sa plang cand ma gandesc la acelasi lucru. Uneori e bine sa fii singur…pe tot pamantul. Dar nu acum. Cafeneaua artistilor: mult fum, putina arta, sunt niste oameni la masa mea. – Dan! – Ce mai faceti domnu’? – Sunt niste oameni la masa mea. – Ar fi fost mai curios daca ar fi fost niste animale la masa ta nu-i asa!? – Asa e, dar faptul ca sunt niste oameni la masa mea, spusei accentuand pronumele posesiv, imi pare lafel de bizar.

- Si cum crezi ca putem rezolva problema? Ai putea sta in coltul opus, aceea e libera. – Nu, la masa aceea sunt alti oameni. Chelnerul clipeste des. – Dar nu-i nimeni! – Dan, daca nu-i vezi tu, asta nu inseamna ca nu sunt, spusei eu iritat de miopia vadita a chelnerului. Sti foarte bine ca nu stau niciodata decat la masa aceea.

 - Da ce-i asa special la masa aceea, ma intreba el ca un gura-casca. – Nu conteaza, n-ai intelege. Tensiunea in mine crestea. – Mergi si spune-le sa se mute, ii ordina-i de parca eram pe plantatia mea de sclavi. Dan ma priveste curios: – Esti bine, pari in pragul unei crize de nervi. Parca se roteste camera cu tine.

- O sa se roteasca in curand daca nu-mi eliberezi masa. Asculta, sunt in stare de orice, masa…acum!, spuse-i incepand sa bat din picior. Dan merge dupa bar si-mi intinde un pahar cu apa. Incep sa rad ca un nebun, chelnerul ma priveste nelamurit.

- Masa!!! Simt ca ma prabusesc. Masa! O privesc mai bine, imi acopar ochii cu palmele, privesc iar, ma intorc spre Dan cu o fata care trebuie sa fi fost sigur tare descompusa.

 - Sunt niste cimpanzei la masa mea. Tocmai la masa mea. Cine-a adus cu cimpanzei. Nu se poate! Cimpanzei in alt bar. Sau la alta masa. Acum! – Ai fumat ceva? N-ar fi mai bine sa mergi acasa? – Nu pot sa merg acasa! – De ce? – Poti sa-mi eliberezi masa aia, nu mai pot sa stau in picioare. – Ia un loc la bar.

 - Nu pot sa stau decat pe unul dintre scaunele de la masa mea. Dan imi aduce singurul scaun liber de la masa mea, in timp util pana sa mi se rupa genunchii, ma prabusesc, abisul, ma pandea. – Dane, daca nu-mi eliberezi masa aia in 5 minute o sa incep sa plang.

- Nu vorbesti serios! Am luat-o ca pe o provocare. Am inceput sa plang ca un copil, in hohote, hohote largi in care putea sa incapa toata lumea.

Palid cum era, Dan a fugit ca un erou pana la masa, adica vreo 3 pasi, si aratandu-ma cu degetul le-a spus probabil: “ Puteti va rog sa va mutati?! Il vedeti pe omul acela? Plange ca nu poate sa bea o cafea la masa lui. Adica asta.” Apoi a inceput sa se balbaie: “ Stiti, aici sta mereu. Va rog mult!”

Cei trei s-au chiorat un pic la mine, eu mai aveam putin sa m-arunc pe pardoseala sa incep sa bat cu mainile si cu picioarele: trebuia sa-i conving cumva de autenticitatea chinului meu, masa mea, saraca mea masa, eram isteric. Da. Poate chiar eram isteric un pic.

 Stau la masa mea. M-am mai calmat putin. Orice sa nu mai gandesc, si ce vad? Artistul, chiar el. Exact omul de care aveam nevoie. Artistul este un medicament pentru zilele in care ti-e sila de tine, da, privesti la conditia jalnica a celorlalti si parca tu insuti, pentru tine, nu mai esti asa jalnic. – Serviti o cafea?

- Nu functionez decat pe bauturi tari. – Dan, una pentru Artistul. Dan fuge repede de frica sa nu cumva sa incep iara sa plang. Artistul are vreo 50 de ani dar nu se vede nici la fata, nici la minte. E ca o zugraveala badarana de pe pereti, daca s-ar aseza aproape de unul dintre ei, sau de tavan, sau de poda, toti ar calca pe el, am pune mana pe el fara sa stim ca acolo e Artistul, un om din carne si din oase. Nu pleaca poate niciodata acasa. Nimeni nu-i simte lipsa cand nu e, dar nici cand se intampla sa fie prezent. Nimeni nu stie daca Artistul are o casa.

 Incepe sa-si suga incet vodka, plescaind a placere buzele groase parca vrea sa le inghita de-odata cu lichidul transparent. Incepe tacticos discursul. – Avem nevoie de ceilalti sa ne confirme unicitatea, prin asemanare, prin contrast, cum o fi, numai sa ajungem sa ne credem pe cuvand individualitatea. Si-uite-asa au trecut doua ore.

 Artistul nu se plictiseste niciodata ascultandu-se, spre deosebire de ceilalti. L-am intrerupt brusc ca sa vorbesc despre ce ma durea pe mine.

- Eu sunt mare fan de biblioteca judeteana. In fiecare saptamana imprumut trei carti, nu numai ca le imprumut, dar le si citesc. Ei bine, din astea trei carti, una sigur e subliniata. Cei mai odiosi sunt mutilatorii cu pixul. Oribil! Niste frustrati neciopliti care parca vor sa lase un semn durabil, au ceva din prostia celor care-si cioplesc numele in scoarta copacilor.

Da, iata dovada, au citit si ei o carte! A doua categorie apartine celor care lasa insemnari cu creionul mecanic care zgaraie foaia, si chiar daca eu sterg in urma lor ca la un closet public, urmele raman ca pe o piele taiata cu lama. – Si nu poti pur si simplu sa nu iei in seama lucrul asta, ma intreba el vazand ca deja ma infierbantasem.

 - Ei bine, eu cand citesc o carte am nevoie de intimitate cand intru in ea. A savura o carte buna e acelasi lucru cu a degusta o femeie de calitate. Asa cand vad mazgalelile alea grosolane, cateva floricele, hai si-o initiala, ma simt de parc-as fi la sala de lectura, stau linistit pe un scaun si ma pandeste un pitic enervant din spate, cititind si el peste umar.

Si la fiecare pagina intoarsa isi ia repede un creion si-mi umple foaia cu balariile lui de ganduri. Iau piticul de-o ureche si-l arunc pe geam, asta fac cand sterg dupa ei. Poti spune multe despre ce subliniaza cineva pe o foaie. Subliniem numai acele lucruri la care rezonam. Si-apoi daca paginile sunt mazgalite, ma vad nevoit sa trag o bara cu creionul meu special care se sterge usor si nu zgaraie, un creion fantoma si langa bara sa pun un alt semn oarecare ca sa stiu ca eu am vrut sa scot pasajul respectiv.

Artistul vrea sa-mi scurteze discursul: – Si care e ultima categorie? – Pai, in ultima categorie intra aceia care folosesc un creion adecvat si cand predau cartea o dau deja stearsa. Mi s-a intamplat sa nu sterg o mana de carti pana acum. – Asa. – Bun, unde vroiam sa ajung. Daca deschizi o astfel de carte o sa constati cu stupoare ca foarte arar se gasesc 5 mazgalitori, profanatori de carte, teroristi d-astia care sa marcheze acelasi lucru.

Eu insumi daca as citi o carte, marcand anumite pasaje, peste zece ani, daca as reciti-o, cel mai probabil as insemna alte lucruri, pentru ca eu nu voi mai fi exact eu cel din momentul acesta, deci voi rezona si la alte lucruri. – Face sens, spuse Artistul mai mult doar ca sa zica si el ceva acolo.

 - Acum cativa ani, deschizand o carte ca oricare alta, am gasit pagini subliniate de sus pana jos cu o mina groasa, apoi mai erau C si A, doua persoane care marcasera ici colo cate ceva cu initialele respective, mai era o persoana care marcase sporadic cu pixul cate o stea barbara, inca una cu creionul mecanic sters prost se vedea inca, linia propriilor mele preferinte si inca una, si aceasta ultima, de maxima importanta pentru existenta mea viitoare, desi nu stiam lucrul acesta inca pe-atunci.

Dupa cum era de asteptat C si A, creionul mecanic si pixul, nu prea se intersectau in gusturi decat la lucruri, sa nu le spunem comerciale, ci la acele lucruri pe care mai toata lumea le intelege lesne. De pilda C s-a centrat mai mult pe primele capitole, parand sa-si piarda antrenamentul ca un jogger obosit, A a activat mai degraba spre sfarsit dandu-si seama dintr-o data ca se termina cartea, mina nu avea niciun sablon, marca lucruri la intamplare, de pix nu mai vorbesc.

 Pana aici toate bune si comune. In primul capitol numai cei mentionati, dar parcuragand restul cartii, in timp ce intorceam cate o pagina, am constat cu stupoare ca de fiecare data cand gaseam cate-un paragraf de o minunata finete, ducand creionul sa-l marchez, bara era deja acolo si mai mult decat atat, mai era trasata si cu un creion de o calitate asemanatoare.

 Mirat de aceasta coincidenta, m-am intrebat daca nu cumva eu insumi mai citisem cartea o data, si nu-mi aduceam aminte, uitand apoi s-o sterg. Ajungand la culmea mirarii, peste 200 de pagini, am decis ca trebuie sa aflu neaparat cine este omul acela care probabil imi seamana atat de tare. – Intotdeauna e o femeie la mijloc, spuse Artistul brusc interesat.

- Cum merg des la Biblioteca Judeteana, una dintre bibliotecare ma gaseste foarte simpatic. I-am explicat ca asa si pe dincolo, ca eu trebuie neaparat sa am lista celor care au imprumutat cartea, plus adresa. In vreo doua saptamani i-am gasit pe C care era Catalin, A, care era Andreea, pixul era Florin, creionul mecanic o Olivie, i-am gasit si pe aceia care nu au marcat nimic. Si printre toti acestia, am gasit-o pe ea.

 - O ea, spuse Artistul melancolic. – O ea, spusei si eu in ecou.

- Oamenii au dus conceptul de originalitate prea departe. Originalitatea poate sta la fel de bine si in modul in care ne intra anumiti oameni in viata. Si ce s-a intamplat cu ea? – Exact la masa asta am baut prima cafea impreuna. Am ramas prieteni. – Doar atat? – Doar atat… …………………………………………………………………………………………………………………………………..

Cand orasul doarme, intotdeauna raman cativa rataciti, visatorii treji de noapte sa mai fabrice cate-o poveste. Se vor gasi niste buze care sa ne poarte numele, sa ne masoare, sa ne cantareasca, prin noapte, cand noi dormim, poate unele buze ne rostesc numele cu teama. Sau nu.

 In Cafeneaua Artsitilor, doua fete zambeau intim, neglijent, mimand surpriza, alteori disperarea.

- Vorbeam intotdeauna cu teama despre iubire in prezenta lui. Andrei era un tip care mai degraba se indragosteste decat iubeste. Imi sunt din cale-afara de nesuferiti oamenii care fac asta, ca un copil pe care-l trimite mama-sa sa cumpere fasole verde si el se intoarce linistit cu mazare.

Lui Andrei insa nu-i place sa i se aduca la cunostinta faptul ca e incapabil de iubire. Se inteleg bine corpul lui Andrei cu celelalte corpuri, insa mintile niciodata. Andrei isi spune insa in consolare ca iubeste. Toti il cred. Dar mintile sunt fabricate. Inca o tequila te rog!

Chelnerul trece in spatele barului- tequila, sare si lamaie. – Fara sare, spuse ea impingand solnita. Nu-mi place tequila sa stii, dar imi place ce face din mine. Chelnerul se intoarce in partea civila a barului.

- Poate n-ar trebui sa bei atat de mult. Era un tip astazi, care era ori beat ori drogat, nu stiu, dar a inceput sa planga ca nu putea sa stea la masa la care sta intotdeauna. – Si ce-ai facut? – Ce sa fac, i-am eliberat masa. – Eu il dadeam afara.

 Ea inghite tequila dintr-o data, o mica grimasa, orice bautor profesionist de tequila stie cum sa nu-si schimonoseasca fata. – Andrei pune in corpurile care ii plac, alte minti.

 Este ca un dumnezeu pentru cateva luni si-apoi cade. Cade pentru ca realizeaza, intotdeauna prea tarziu ca a mai fabricat o femeie, ca ea era doar un corp cu o minte straina. Andrei nu are nevoie de spectatori insa. Se poarta ca la 15 ani de parca n-ar fi vazut in viata lui o femeie. Apoi dupa cateva luni constata cu stupoare care are 29 si ea doar asta era: inca o femeie.

 Dar inainte de toate, lui Andrei ii plac cu disperare numai acele lucruri pe care nu le poate avea. – Nu inteleg, Andrei era tipul ala cu care ai venit acum cateva seri? – Nu, spuse ea vesela, acela era iubitul meu. – Si Andrei cine este?

- Chiar iti pasa, sau ma intrebi doar asa? Ce stupizi sunt oamenii cateodata, nu-i asa? Cum cauta afectiune aiurea! Andrei este prietenul meu cel mai bun, spuse ea trista, luand mima unui om care nu mai vrea sa spuna nimic, apoi lasandu-si privirea in podea, cea a unui om care nu mai vrea sa spuna nimic…niciodata.

Gata, s-au terminat cuvintele, si ce rost au cuvintele pana la urma daca de cele mai multe ori le spunem la intamplare, pentru ca nu stim ce sa spunem, cand sa spunem, sau mai grav, cui sa i le spunem.

 - E tarziu, trebuie sa inchid. Vrei sa-ti chem un taxi? – Ca sa merg unde? Dan, nu, Dan te numesti? – Da, admise el oarecum nemultumit. Dan e un nume atat de scurt, l-au rostit buzele si-au si uitat de el. Priveste in jur:

 - Te conduc eu acasa daca vrei, esti ultima clienta, pot sa inchid linistit. – Si daca eu ti-as spune ca mai sunt trei oameni in cafeneaua asta? Dan zambeste incurcat. – Ia uita-te mai bine in coltul ala!

 - Da, parca misca ceva. Dan mijeste ochii, isi incrunta sprancenele, apoi razand: – Drace, e Artistul! – Cheama-l te rog, vreau sa-i ofer ceva de baut. Dan ii face un semn discret omului semi-invizibil, are ceva de caine batran bucuros ca-l cheama stapanul Artsitul cand se ridica.

 - Buna seara! – Astazi am incheiat un drum domnule, imi faceti placerea unui pahar? In fata lui se sprijinea deja de bar un pahar cu vodka. – Stiti, am o mare nelamurire. Mi s-a spus ca sunteti un personaj foarte…pitoresc, dar se pare ca nimeni nu stie exact de ce va intitulati asa: Artistul.

 - Acum domnisoara lucrul acesta se intamapla din cauza faptului ca nimanui nu-i pasa. Artistul rade, caciulita ii rade binedispusa, sfoara de la pantaloni ii rade, Artistul tot rade, seamana cu un sfarsit de cutremur cum face el toate astea, apoi se intrerupe brusc ca sa-si inmoaie buzele in vodka ca vata in spirt medicinal sa curete o rana.

- De mai bine de 30 de ani fac tot ce-mi sta in putinta ca sa-mi ratez viata. Dar nu oricum: artistic. Pe la 25 de ani, am privit in jur, toti vroiau cate ceva, toti visau la ceva. Atunci mi-am dat seama: nu vroiam sau poate pur si simplu nu aveam nevoie de nimic din ce avea lumea asta de oferit. Cand nu te simti om te porti ca atare. Cand nu te recunosti in oameni, nu te recunosti nici in oglinda.

Daca puteti sa credeti una ca asta, eu nu mai tin minte cum ma numesc, spuse Artistul ridicandu-se, facu o plecaciune si se indeparta repetand multumit: nu mai tin minte nici macar cum ma numesc, asta da realizare. Pot fi oricine.

Cateva clipe de tacere, apoi Dan isi lua haina hotarat, facandu-i semn din ochi sa faca si ea acelasi lucru. Ea se supuse, semana poate cu copilul acela care brusc constientizeaza ca trebuie sa mearga la magazin, sa-si ceara scuze ca nu a fost in stare sa discrimineze mazarea de fasole verde.

Strazile erau pustii, gunoierii isi faceau tura de noapte, Sibiul se scufunda in ceata, greu de imaginat ca pe-aici cu doar cateva vieti de om in urma mai existau vizitii cu pelerine si calestile lor, zvacnind scurt varful biciului peste pielea intinsa a unor cai nervosi. Fiecare gandeste la ale lui, ea se opreste clatinandu-se usor:

 - Aici ar trebui sa dorm in seara asta. M a asteapta doi barbati frumosi. – Doi barbati frumosi sunt cu unu prea multi. Dan da sa plece. Imi place asa, cum ii sta paltonul negru trei sferturi cu gulerul ridicat, cu parul lui tuns scurt, cu umerii lui generosi, cum sta sa ninga, cum…

- Dan! Dan se intoarce pe jumatate. – Amandoi sunt indragostiti de mine, nici unul nu ma iubeste. Nici unul nu ma poate iubi. Au ramas prea multi oameni care nu sunt capabili de asta…

Noaptea se rostesc multe nume, pe unele le rostim cu ura, unele le rostim senzual unei urechi, pe unele le tipam in agonie, pe altele le lasam sa se rostogoleasca parca din intamplare, unele nume le inlocuim cu alte nume pentru ca deja au devenit prea dureroase la rostire, ne flageleaza buzele… si mai sunt acele nume prea frumoase ca sa fie rostite in fraze care n-au nicio legatura cu poezia. …………………………………………………………………………………………………………………………………..

doua ore pe loc

    De doua zile in exil, sunt un imparat pierdut pe o insula pustie de doua camere. Dau tarcoale ca un lup obosit fiecarui colt, il adulmec, nu caut pe nimeni, ar fi cam absurd la urma urmei sa caut pe cineva intr-un apartament gol! Nu caut pe nimeni, nu vorbesc cu nimeni, cateodata mi se-ntampla, si acest caz este foarte curios, sa nu mai stau la taclale cu o tigara nici cu mine insumi. Nu vreau sa le dau satisfactie cautand atunci cand nu sunt cautat. Am inceput o carte ieri si-am terminat-o astazi: Gogol, Povestiri din Petersburg. O carte prea frumoasa, ar trebui interzisa spre citire oamenilor urati.

Nota pentru bibliotecara: draga doamna,

 cartea 821 Rus G65, ati mancat un “r” cuvantului Petersburg, sigurul de altfel. V-am iertat!

    Sistemul de dezintegrare al unui om este accelerat de singuratate. O sa ma ridic din fotoliu, o sa m asez ciuciuca langa paianjenul din colt. N-o sa pun mana pe el, desi simt nevoia unei atingeri macar in varful degetelor, poate musca. Are un corp minuscul si picioare gigantice, ma intreb de la distanta la ce i-au trebuit lui niste picioare atat de lungi daca nu are de carat decat un corp de aproape jumatate de unghie. Cam asa se cumpara si hasisul, in functie de unghie. O fi si unghia asta o unitate masura, poate tocmai de aceea poti spune cuiva de exemplu “ imi esti simpatic cat negrul sub unghie”. Am uitat insa sa intreb de unghia carui deget e vorba, ca nu stiu cum o fi la altii, dar la mine sunt diferite.

   Iau telefonul, trimit un mesaj unui prieten: “ Te gandeai la mine? A, nu?! Acum te gandesti.” Nu-mi raspunde.

Sunt un om care functioneaza pe principiul amanarii, orice ar fi, adica orice, nu-s in stare sa-l fac atunci, exact in momentul in care se cere facut.

   In aceeasi ordine de idei, ar trebui sa-mi fac un ceai, iar eu deja stiu ca asta n-o sa se intample prea curand, ca o sa ma port cu ideea asta ca o femeie care trebuie sa nasca, la inceput am ideea: ar  trebui sa-mi fac un ceai de lavanda, imi face bine la nervi, acum ca a fost conceputa, apoi desigur va urma o perioada in care ideea trebuie sa dospeasca: nimic nu trebuie in lumea asta, trebuie in sine e un cuvant corset, as putea bea un ceai de tei etc etc…., abia apoi, sa speram ca nu dupa noua luni o sa ma mobilizez si eu sa-mi fac afurisitul ala de ceai. De data asta macar am zahar.

Amanarea nu are nimic a face cu lenea desi se poate confunda usor. Nu, este doar o inertie. Fac lucrurile din inertie si de preferinta in ultimul moment. Din nefericire, sa tot amani te poate impinge in alta capcana: termenul limita, in aparenta atat de indepartat te poate prinde cu tema nefacuta. Pentru ca asa sunt oamenii, au impresia ca au iesit de pe bancile scolii si nu mai au teme, dar au, mereu: plateste factura, mergi la barbier, du cosul…

   Si mai e ceva- mi se pare ca am atatea lucruri de facut in lumea asta si toate urgente si toate de-odata, si mai sunt si atat de dependente una de alta…

Stau langa mine, trebuie sa ma ridic sa stau langa paianjenul din colt. Numai asta ma poate salva, o sa-mi imaginez ca s-a reincarnat cineva in el, bunicul de pilda. Nu, bunicul nu e bun, nu-mi placea, ma punea sa impusc sobolani. Gogol, Gogol e foarte bun, o sa-mi imaginez ca s-a reincarnat in paianjenul meu de colt. Un supliciu mai putin, sa fug de labele cu unghii netaiate ale singuratatii, o simt cum imi zgaraie lobul urechii. O doza de hasis luata dupa masura unghiei singuratatii inseamna supradoza.

   As mangaia o bucata de carne, de preferinta vie, de preferinta calda, nu un piept de pui din congelator. Mi-as aseza tacticos capul pe un piept, cum asezi o patura la  un picnic, as auzi o bataie de inima. Asta ar fi mult mai reconfortant decat sunetul sacadat al ceasului din bucatarie. Mi-ar fi placut un ceas ale carui batai sa le imite pe cele ale unei inimi, oricare, ca toate suna lafel. De ce nu s-a gandit nimeni la asta? De ce ticaitul ceasului este atat de metalic si rece, anorganic, de parca n-ar masura in definitiv tot trecerea noastra? Cine a inventat sunetul ceasului a fost un om bun de nimic.

   Zece jumate, noapte spre o alta noapte. Cat am lipsit de acasa vreo saptamana, m-am pricopsit la intoarcere cu un soarece, cotrobaia linistit prin cosul cu  gunoi. Isi vedea de treaba. Nu lasasem cine stie ce delicateturi pe-acolo, dar el parea multumit. Nu mi-a parut rau. L-am privit la modul cel mai prietenos cu putinta, l-am examinat. Ca sa-mi mai spal din constiinta mea de copil, toti sobolanii pe care i-am ucis cu miselie la indemnul bunicului care mai tot timpul imi spunea ca ma duce la o adevarata vanatoare, i-am numit pe toti Andrei. Ii luam si-i ingropam. Ii luam pe Andrei plangand si le faceam slujba. Bunicul imi cara cate una peste ceafa, “ca sunt un mucos”. Eu ii spuneam ca daca nu sunt pisica de ce sa omor soareci, si cu pusca pe deasupra. Andrei, da, soarecele meu de bucatarie seamana cu un Andrei. Nu cunosc pe nimeni care sa se numeasca asa, parca m-au ocolit intentionat oamenii cu numele asta, as fi putut sa am un prieten cu numele asta. S-au razbunat sobolanii.

   Desigur, as fi putut sa arunc o privire in calendar la data sa-i gasesc un nume de sfant. Andrei nu spunea nimic, dar macar stia sa asculte. Cand mureau sobolanii scoteau un sunet, ma taia pana in suflet. Plngeau sobolanii, plangeam si eu si poc! o palma peste ceafa. Cand sunt pustii lucrurile par mai mari, asta in afara mintilor goale evident. Mi-am achizitionat un ceainic, il vad, deci stiu unde e. Ma ridic alene si-mi pun niste zahar intr-o cana, doua felii de lamaie. Asta e maximul meu de efort-deocamdata. Imi rotesc privirile prin bucatarie, zambesc: faptul ca mi s-a stricat frigiderul va parea mai putin dramatic maine cand imi vor opri curentul. Cand esti asa singur ca mine, perspectiva unei nopti cu lumanari este prea putin importanta. Cand vezi aceeasi piesa la nesfarsit ce mai conteaza daca pe scena e intuneric sau lumina? Poimaine o sa am iarasi curent, dar o sa stau pe intuneric pentru ca deja n-o sa ma mai simt in stare sa-mi vad propria mutra. Si am oglinzi aproape peste tot, niste oglinzi oarbe, pentru ca n-au ce vedea: in casa asta nu se intampla nimic.Uneori fac doua lucruri deodata si pe niciunul bine.

    Ora unsprezece, noapte si inauntru si afara. Imi gadil cu varful stiloului o talpa, asa facea tata cand eram mic. Eu sunt singurul om de o singuratate patologica din familie. Duc stiloul la hartie cum isi ducea taranul boii la camp, tata ma gadila in talpa cand nu avea chef sa-mi asculte toate ineptiile petrecute peste zi la scoala. Nu-l interesa pe tata si cand era nervos nici nu ma mai gadila in talpa, imi zicea direct: “ du-te si vorbeste cu maica-ta”. Da, de cand eram mic imi placea sa vorbesc, sa povestesc, sa impart. A murit tata si eu nu mai am cum sa-l intreb daca a fost asasin de sobolani si el.

Mama ma asculta rabdatoare in timp ce mai rasucea o clatita in aer. Ii povesteam cum fugind prin curtea scolii am cazut si mi-am julit podul palmei, cum am plans cand i-am dat mana spre vindecare invatatoarei, cum plangeam in hohote nu de durerea pe care o credea ea, nici eu nu stiam de ce plangeam asa, ca un om mare care-si ducea o palma la groapa, apoi nestiind ce sa raspund la o intrebare, invatatoarea nu mi-a mai dat cu rigla peste palme, ca de!, eram deja covalescent, cum Anca, o femeie in toata regula desi avea doar opt ani pe-atunci, dar si eu eram barbat, omorasem zeci de sobolani fara a supravietui intru-totul acestui fapt, un barbat mutilat de opt ani si un pic, Anca avea un palton rosu care-i venea bine. Si cate nu-i mai spuneam mamei!?

     Ea facuse din intorsul clatitelor in aer o arta, parea unul dintre oamenii de la circ care jongleaza cu doua-trei cercuri, ca asistand odata la un spectacol, m-am ridicat brusc in picioare si-am strigat cat m-au tinut plamanii, plin de mandrie: si mama poate sa faca asta. Unde-au plecat parintii mei?

Insasi viata mea a plecat si se plimba cu altul de mana pe strada. Nu c-am vazut-o eu, nici nu mi-a spus careva ca asa e, dar o suspectez, ca viata in toate limbile are genul feminin. O femeie parsiva si adultera.

   Simt cum ma rup in bucati, cum albesc, ma dezintegrez, ma dizolv ca o pastila efervescenta intr-un pahar cu apa pentru un om sanatos. Maine neaparat voi pleca de-acasa, am ajuns la granita. De fapt, de doua zile ma tot tin sa caut oameni dar na, inertia asta.

Oamenii nu se cauta singuri, ceaiul nu se face singur, femeia nu se iubeste singura,caramizile nu se aduna singure sa faca o casa, literele nu se inghesuie  laolalta sa mazgaleasca un titlu, cu atat mai putin un “r”. Dar toate acestea le voi face desigur…maine.

Pun apa in ceainic, am reusit sa aprind si focul, doua linguri de lavanda si cu o voce calda: Andrei, unde esti? E gata ceaiul.