De doua zile in exil, sunt un imparat pierdut pe o insula pustie de doua camere. Dau tarcoale ca un lup obosit fiecarui colt, il adulmec, nu caut pe nimeni, ar fi cam absurd la urma urmei sa caut pe cineva intr-un apartament gol! Nu caut pe nimeni, nu vorbesc cu nimeni, cateodata mi se-ntampla, si acest caz este foarte curios, sa nu mai stau la taclale cu o tigara nici cu mine insumi. Nu vreau sa le dau satisfactie cautand atunci cand nu sunt cautat. Am inceput o carte ieri si-am terminat-o astazi: Gogol, Povestiri din Petersburg. O carte prea frumoasa, ar trebui interzisa spre citire oamenilor urati.
Nota pentru bibliotecara: draga doamna,
cartea 821 Rus G65, ati mancat un “r” cuvantului Petersburg, sigurul de altfel. V-am iertat!
Sistemul de dezintegrare al unui om este accelerat de singuratate. O sa ma ridic din fotoliu, o sa m asez ciuciuca langa paianjenul din colt. N-o sa pun mana pe el, desi simt nevoia unei atingeri macar in varful degetelor, poate musca. Are un corp minuscul si picioare gigantice, ma intreb de la distanta la ce i-au trebuit lui niste picioare atat de lungi daca nu are de carat decat un corp de aproape jumatate de unghie. Cam asa se cumpara si hasisul, in functie de unghie. O fi si unghia asta o unitate masura, poate tocmai de aceea poti spune cuiva de exemplu “ imi esti simpatic cat negrul sub unghie”. Am uitat insa sa intreb de unghia carui deget e vorba, ca nu stiu cum o fi la altii, dar la mine sunt diferite.
Iau telefonul, trimit un mesaj unui prieten: “ Te gandeai la mine? A, nu?! Acum te gandesti.” Nu-mi raspunde.
Sunt un om care functioneaza pe principiul amanarii, orice ar fi, adica orice, nu-s in stare sa-l fac atunci, exact in momentul in care se cere facut.
In aceeasi ordine de idei, ar trebui sa-mi fac un ceai, iar eu deja stiu ca asta n-o sa se intample prea curand, ca o sa ma port cu ideea asta ca o femeie care trebuie sa nasca, la inceput am ideea: ar trebui sa-mi fac un ceai de lavanda, imi face bine la nervi, acum ca a fost conceputa, apoi desigur va urma o perioada in care ideea trebuie sa dospeasca: nimic nu trebuie in lumea asta, trebuie in sine e un cuvant corset, as putea bea un ceai de tei etc etc…., abia apoi, sa speram ca nu dupa noua luni o sa ma mobilizez si eu sa-mi fac afurisitul ala de ceai. De data asta macar am zahar.
Amanarea nu are nimic a face cu lenea desi se poate confunda usor. Nu, este doar o inertie. Fac lucrurile din inertie si de preferinta in ultimul moment. Din nefericire, sa tot amani te poate impinge in alta capcana: termenul limita, in aparenta atat de indepartat te poate prinde cu tema nefacuta. Pentru ca asa sunt oamenii, au impresia ca au iesit de pe bancile scolii si nu mai au teme, dar au, mereu: plateste factura, mergi la barbier, du cosul…
Si mai e ceva- mi se pare ca am atatea lucruri de facut in lumea asta si toate urgente si toate de-odata, si mai sunt si atat de dependente una de alta…
Stau langa mine, trebuie sa ma ridic sa stau langa paianjenul din colt. Numai asta ma poate salva, o sa-mi imaginez ca s-a reincarnat cineva in el, bunicul de pilda. Nu, bunicul nu e bun, nu-mi placea, ma punea sa impusc sobolani. Gogol, Gogol e foarte bun, o sa-mi imaginez ca s-a reincarnat in paianjenul meu de colt. Un supliciu mai putin, sa fug de labele cu unghii netaiate ale singuratatii, o simt cum imi zgaraie lobul urechii. O doza de hasis luata dupa masura unghiei singuratatii inseamna supradoza.
As mangaia o bucata de carne, de preferinta vie, de preferinta calda, nu un piept de pui din congelator. Mi-as aseza tacticos capul pe un piept, cum asezi o patura la un picnic, as auzi o bataie de inima. Asta ar fi mult mai reconfortant decat sunetul sacadat al ceasului din bucatarie. Mi-ar fi placut un ceas ale carui batai sa le imite pe cele ale unei inimi, oricare, ca toate suna lafel. De ce nu s-a gandit nimeni la asta? De ce ticaitul ceasului este atat de metalic si rece, anorganic, de parca n-ar masura in definitiv tot trecerea noastra? Cine a inventat sunetul ceasului a fost un om bun de nimic.
Zece jumate, noapte spre o alta noapte. Cat am lipsit de acasa vreo saptamana, m-am pricopsit la intoarcere cu un soarece, cotrobaia linistit prin cosul cu gunoi. Isi vedea de treaba. Nu lasasem cine stie ce delicateturi pe-acolo, dar el parea multumit. Nu mi-a parut rau. L-am privit la modul cel mai prietenos cu putinta, l-am examinat. Ca sa-mi mai spal din constiinta mea de copil, toti sobolanii pe care i-am ucis cu miselie la indemnul bunicului care mai tot timpul imi spunea ca ma duce la o adevarata vanatoare, i-am numit pe toti Andrei. Ii luam si-i ingropam. Ii luam pe Andrei plangand si le faceam slujba. Bunicul imi cara cate una peste ceafa, “ca sunt un mucos”. Eu ii spuneam ca daca nu sunt pisica de ce sa omor soareci, si cu pusca pe deasupra. Andrei, da, soarecele meu de bucatarie seamana cu un Andrei. Nu cunosc pe nimeni care sa se numeasca asa, parca m-au ocolit intentionat oamenii cu numele asta, as fi putut sa am un prieten cu numele asta. S-au razbunat sobolanii.
Desigur, as fi putut sa arunc o privire in calendar la data sa-i gasesc un nume de sfant. Andrei nu spunea nimic, dar macar stia sa asculte. Cand mureau sobolanii scoteau un sunet, ma taia pana in suflet. Plngeau sobolanii, plangeam si eu si poc! o palma peste ceafa. Cand sunt pustii lucrurile par mai mari, asta in afara mintilor goale evident. Mi-am achizitionat un ceainic, il vad, deci stiu unde e. Ma ridic alene si-mi pun niste zahar intr-o cana, doua felii de lamaie. Asta e maximul meu de efort-deocamdata. Imi rotesc privirile prin bucatarie, zambesc: faptul ca mi s-a stricat frigiderul va parea mai putin dramatic maine cand imi vor opri curentul. Cand esti asa singur ca mine, perspectiva unei nopti cu lumanari este prea putin importanta. Cand vezi aceeasi piesa la nesfarsit ce mai conteaza daca pe scena e intuneric sau lumina? Poimaine o sa am iarasi curent, dar o sa stau pe intuneric pentru ca deja n-o sa ma mai simt in stare sa-mi vad propria mutra. Si am oglinzi aproape peste tot, niste oglinzi oarbe, pentru ca n-au ce vedea: in casa asta nu se intampla nimic.Uneori fac doua lucruri deodata si pe niciunul bine.
Ora unsprezece, noapte si inauntru si afara. Imi gadil cu varful stiloului o talpa, asa facea tata cand eram mic. Eu sunt singurul om de o singuratate patologica din familie. Duc stiloul la hartie cum isi ducea taranul boii la camp, tata ma gadila in talpa cand nu avea chef sa-mi asculte toate ineptiile petrecute peste zi la scoala. Nu-l interesa pe tata si cand era nervos nici nu ma mai gadila in talpa, imi zicea direct: “ du-te si vorbeste cu maica-ta”. Da, de cand eram mic imi placea sa vorbesc, sa povestesc, sa impart. A murit tata si eu nu mai am cum sa-l intreb daca a fost asasin de sobolani si el.
Mama ma asculta rabdatoare in timp ce mai rasucea o clatita in aer. Ii povesteam cum fugind prin curtea scolii am cazut si mi-am julit podul palmei, cum am plans cand i-am dat mana spre vindecare invatatoarei, cum plangeam in hohote nu de durerea pe care o credea ea, nici eu nu stiam de ce plangeam asa, ca un om mare care-si ducea o palma la groapa, apoi nestiind ce sa raspund la o intrebare, invatatoarea nu mi-a mai dat cu rigla peste palme, ca de!, eram deja covalescent, cum Anca, o femeie in toata regula desi avea doar opt ani pe-atunci, dar si eu eram barbat, omorasem zeci de sobolani fara a supravietui intru-totul acestui fapt, un barbat mutilat de opt ani si un pic, Anca avea un palton rosu care-i venea bine. Si cate nu-i mai spuneam mamei!?
Ea facuse din intorsul clatitelor in aer o arta, parea unul dintre oamenii de la circ care jongleaza cu doua-trei cercuri, ca asistand odata la un spectacol, m-am ridicat brusc in picioare si-am strigat cat m-au tinut plamanii, plin de mandrie: si mama poate sa faca asta. Unde-au plecat parintii mei?
Insasi viata mea a plecat si se plimba cu altul de mana pe strada. Nu c-am vazut-o eu, nici nu mi-a spus careva ca asa e, dar o suspectez, ca viata in toate limbile are genul feminin. O femeie parsiva si adultera.
Simt cum ma rup in bucati, cum albesc, ma dezintegrez, ma dizolv ca o pastila efervescenta intr-un pahar cu apa pentru un om sanatos. Maine neaparat voi pleca de-acasa, am ajuns la granita. De fapt, de doua zile ma tot tin sa caut oameni dar na, inertia asta.
Oamenii nu se cauta singuri, ceaiul nu se face singur, femeia nu se iubeste singura,caramizile nu se aduna singure sa faca o casa, literele nu se inghesuie laolalta sa mazgaleasca un titlu, cu atat mai putin un “r”. Dar toate acestea le voi face desigur…maine.
Pun apa in ceainic, am reusit sa aprind si focul, doua linguri de lavanda si cu o voce calda: Andrei, unde esti? E gata ceaiul.
